Viața lui Tudor Chirilă (50 de ani) a fost una plină de aventuri și întâmplări pe care clar nu le va uita niciodată. Prezent la podcast-ul lui Mihai Bobonete, artisul a povestit despre conflictele între el și fratele său mai mare, în care era de multe ori bătut de Ionuț.
Tudor Chirilă, „Am luat bătaie multă. Eram și mai băgat în seamă de ai mei.”
Invitat la podcastul „Da, bravo!” moderat de Mihai Bobonete, Tudor Chirilă a povestit despre copilăria sa alături de fratele său mai mare cu 8 ani. Fiind mezinul cel mai mic, acesta primea mai multă atenție din partea părinților, iar asta nu prea i-a căzut bine fratelui său, Ionuț. Artistul a dezvăluit că a încasat de multe ori bătaie de la fratele mai mare, însă răzbunarea actorului a venit.
„În relația cu frate-miu, am aflat că cel mai important pentru un băiat, bărbat, e să știi s-o încasezi! Am luat bătaie multă. Eram și mai băgat în seamă de ai mei. Era diferență de 8 ani între noi, probabil primeam mai multă atenție. Frate-miu avea o iubire a vieții lui, așa cum se întâmplă între 16 și 20 de ani. Și avea o pungă plină cu bilețele de dragoste, la care eu nu aveam acces, nici nu mă interesa prea mult.
Bilețele primite de la iubita lui, puse frumos într-o pungă, legate cu elastic. Eu știam unde sunt. Am fost bătut din nu știu ce motiv, probabil justificat din punctul de vedere al fratelui meu. Am decis să mă răzbun. Am luat punga de bilețele și le-am aruncat pe geam! Mă duc la dulapul tatei, iau toți pantofii din casă și-i ascund acolo! Și pantofii lui frate-miu, și ai mamei, toți.
Am plecat pe la ora 2.00-3.00 după-amiază, m-am întors la ora 9.00 seara. Sun la ușă. Tata, un munte de om, iar frate-miu ca un câine în spatele meu: «Dă-te că-l omor, dă-te că-l omor!». M-a salvat tata. A fost o victorie a mea. Trebuia să se ducă la întâlnire și n-a mai putut. S-a dus doar în picioarele goale până jos, să culeagă bilețele. Asta a fost răzbunarea mea.”
„Aș putea spune că a fost o copilărie periculoasă, dementă, e uimitor că am supraviețuit”
Generațiile s-au schimbat, iar Tudor Chirilă este de părere că tot ce se întâmpla pe vremea sa, nu se mai putea realiza. Acum, el nu ar mai putea să își lase copiii să plece nesupravegheați.
„Nu concepi acum ca un copil de 7-8 ani să se ducă neînsoțit cu alții de vârsta lui pe șantier să se joace acolo. Aș putea spune că a fost o copilărie periculoasă, dementă, e uimitor că am supraviețuit. Te urcai la etajul 10 în clădiri, te uitai în jos, nu era niciun marcaj. Umpleam țevile cu carbit, bubuiau alea, puneam cartușe pe linia de tramvai.
Frica asta mă însoțește permanent. Cred că eforturile noastre în spre a fi niște părinți mai buni sunt mai conștiente decât efoturile alor noștri. Ai noștri plecau de la ideea clară că sunt niște părinți buni, că tot ce fac, ei fac pentru noi, fără să îi mai intereseze dacă ne afectează într-un fel pozitiv sau negativ. Drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Cred că asta este valabil pentru orice părinte, mai puțin pentru cazurile exagerate cu bătăi, droguri ș.a.m.d. (…) De foarte multe ori cădem. Pentru mine e un must să am o relație cu ei în care lor să nu le fie frică de mine, de personalitatea mea. Cred că să ridici tonul e echivalent cu o palmă. Vezi cum un copil de 6-7 ani se sperie când ridici tonul. De fiecare dată încerc să îmi cer scuze, pentru că chiar cred că e important să nu apăsăm copiii cu o falsă iluzie că noi suntem niște statui de nedărâmat. După aceea cu asta o să se lupte ei, cu statuile astea pe care o să încerce să le dărâme în viața lor. Cred că și eu am încercat să dărâm statuia tatălui și a mamei.„
